Peste 30 de ani de excelență în analiză existențială

Statut și contribuție majoră

Viktor Emil Frankl a fost neurolog, psihiatru și psihoterapeut austriac, întemeietorul „celei de-a treia orientări vieneze în psihoterapie" (după S. Freud și A. Adler): Logoterapie și Analiză existențială.

Formare și parcurs profesional

Viktor E. Frankl se naște la Viena într-o modestă familie de evrei, tatăl lucrând ca mic funcționar în administrația publică. Încă din perioada studiilor liceale este atras și interesat de psihanaliză, fapt ce-l face să-i scrie lui S. Freud, cu care poartă ulterior o susținută corespondență.

Studiază medicina la Viena iar în anul 1924 se înscrie în Asociația de Psihologie Individuală a lui A. Adler. Această colaborare va fi însă de scurtă durată. În 1926, la cel de-al 3-lea Congres Internațional de Psihologie Individuală ce are loc la Düsseldorf, Frankl avansează teza „deviaționistă" cum că nevroza nu ar reprezenta doar un mijloc spre scop, ci și o modalitate de expresie a persoanei, fapt ce-i oferă lui Adler prilejul de a-l exclude în 1927 din asociație.

Pus în contact de către Rudolf Allers cu filozofia și antropologia lui Max Scheler, Frankl își dedică următorii zece ani acestor lecturi. În paralel, lucrează ca neurolog și psihiatru, ajungând în final medic primar la spitalul Rotschild din Viena.

Experiența lagărelor și confirmarea teoriei

Datorită poziției sale profesionale și științifice, lui Frankl i se oferă posibilitatea de a emigra, dar nu dă curs acestei șanse, lăsând să-i expire viza în 1941 și rămâne la Viena pentru a-și proteja părinții. În anul 1942 este deportat într-un lagăr de concentrare. Supraviețuiește, dar în lagăr își pierde practic întreaga familie. Această experiență tragică are însă și calitatea de a-i confirma experimental importanța pe care o are sensul pentru supraviețuire („survival value").

Din 1945 până în 1970 funcționează ca medic primar al secției de neurologie al Policlinicii din Viena. În anul 1948 își susține examenul de docență în neurologie și psihiatrie cu lucrarea „Ärztliche Seelsorge" [„Duhovnicia medicală"], iar în 1949, doctoratul în filozofie cu lucrarea „Der unbewusste Gott" [„Dumnezeul neconștientizat"].

Temele principale ale operei

• Cu privire la psihologia situațiilor limită („….trotzdem ja zum Leben sagen" și „Ärztliche Seelsorge")
• Cu privire la fundamentele antropologice ale psihoterapiei
• Cu privire la teoria nevrozelor („Theorie und Therapie der Neurosen")
• Cu privire la disocierea față de religie („Der unbewusste Gott" [„Dumnezeul neconștientizat"])

Metode terapeutice

• Dialogul de tip socratic
• Intenția paradoxală – pentru tulburările anxioase
• Dereflectarea – pentru tulburările sexuale

Orientare teoretică

În baza antropologiei filozofice, în special a celei elaborate de Max Scheler, Frankl tentează o „reumanizare" a psihoterapiei prin abordarea explicită a „dimensiunii spirituale", dimensiune ce-i conferă omului umanitatea specifică. În lumina perspectivei dimensionale asupra omului, omul nu este marcat în primul rând de principiul plăcerii (Freud) sau al puterii (Adler) ci de sens.

În calitatea sa de persoană (spirituală), definitorii pentru om nu sunt nici faptul de a fi determinat de psihodinamică și nici de capacitatea sa de a învăța, ci libertatea, responsabilitatea și o „voință întru sens" înnăscută, ce reprezintă de altfel și primordiala sa forță motivațională.

Recunoaștere și moștenire

Pe parcursul prodigioasei sale cariere, Viktor E. Frankl este încununat cu numeroase titluri onorifice. I se atribuie 28 de titluri de Doctor Honoris Causa, numeroase ordine, este desemnat ca Membru de onoare al Academiei Austriece de Științe. Publică 31 de cărți și este tradus în 24 de limbi.

Se stinge din viață la 2 sept. 1997, lăsând în urma sa o imensă operă teoretică, nenumărați adepți și admiratori, dar fără a fi constituit o „școală" în adevăratul înțeles al cuvântului. Această sarcină va reveni continuatorului și colaboratorului său apropiat, din ultima perioadă a vieții, Alfried Längle.

Statut și rol în dezvoltarea analizei existențiale

Alfried Längle (n. 27 martie 1951) este medic, psiholog și psihoterapeut austriac, elev și continuator al lui V. Frankl. Elaborează și definitivează metoda de psihoterapie: analiza existențială, dezvoltând și întregind din punct de vedere metodologic deschiderea psihoterapeutică realizată de Frankl sub numele de logoterapie.

Formare academică și psihoterapeutică

Studiază în paralel medicina și psihologia inițial la „Universitatea din Innsbruck" (1971-1973), studii pe care le continuă și aprofundează ulterior la: „Università Cattolica" din Roma (1974/75), „Université Paul Sabatier" din Toulouse (1975/76) și în cele din urmă la „Universitatea din Viena" (1976–1981). Studii încheiate cu două doctorate în medicină (1978) și respectiv în psihologie (1981).

În perioada 1976–1983 se formează ca psihoterapeut la Prof. Frankl, formare la care se adaugă calificări și în alte orientări de psihoterapie precum: hipnoză, training autogen, imaginație catatimă, terapie comportamentală și psihologie abisală. Își începe cariera profesională ca medic în serviciul social-psihiatric al orașului Viena (1981-1983).

Activitate academică și instituțională

În 1983 întemeiază învățământul de formare în analiză existențială și logoterapie. Din 1985 înființează Asociația de logoterapie și analiză existențială – „GLE". Lector universitar la Institutul de psihologie al Universității din Viena (1984-1987), lector universitar la facultatea de medicină din Viena – catedra de psihiatrie (1986-2000), lector universitar la Institutul de psihologie al Universității din Innsbruck (1994-1999), lector universitar la Clinica psihiatrică din Graz (1997-1998).

Este membru al numeroase societăți științifice naționale și internaționale, precum și membru de onoare al SAEL România. În anul 2000 este distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara.

Contribuții teoretice fundamentale

Längle contribuie în mod fundamental la dezvoltarea psihoterapiei analitic-existențiale. Prin intermediul dezvoltărilor teoretice și metodologice pe care le propune, stadiul de „completare" a psihologiei abisale, loc rezervat de V. Frankl pentru logoterapie, este depășit, iar „analiza existențială" devine o psihoterapie de sine stătătoare.

• Teoria celor patru motivații fundamentale personal existențiale – Omul este motivat nu numai de voința întru plăcere (Freud), întru putere (Adler), întru individuație (Jung) sau întru sens (Frankl), ci de fiecare dintre acestea și toate la un loc, într-o arhitectură bine stabilită.
• Analiza existențială personală – Principala „tehnică" de intervenție a analizei existențiale, prin care a fost depășit deficitul metodologic al logoterapiei lui Frankl.
• Tehnici specifice de intervenție precum: analiza biografică, găsirea poziției personale etc.

Publicații reprezentative

• „Wege zum Sinn" (1985)
• „Sinnvoll leben" (1988)
• „Entscheidung zum Sein" (1988)
• „Viktor Frankl – ein Porträt" (1998)
• „Praxis der Personalen Existenzanalyse" (2000)
• Peste 100 de articole și lucrări științifice