Viktor Emil FRANKL(Viena, 1905 – Viena, 1997). Neurolog, psihiatru şi psihoterapeut austriac, întemeietor al „celei de-a treia orientări vieneze în psihoterapie” (după S. Freud şi A. Adler): Logoterapie şi Analiză existenţială. Viktor E. Frankl se naşte la Viena într-o modestă familie de evrei, tatăl lucrând ca mic funcţionar în administraţia publică. Atunci când vorbeşte despre părinţii săi, Frankl îşi descrie tatăl ca pe un monument al corectitudinii iar mama, ca bunătatea personificată. Încă din perioada studiilor liceale este atras şi interesat de psihanaliză fapt ce-l face să-i scrie lui S. Freud, cu care poartă ulterior o susţinută corespondenţă. Studiază medicina la Viena iar în anul 1924 se înscrie în Asociaţia de Psihologie Individuală a lui A. Adler. Această colaborare va fi însă de scurtă durată. În 1926 la cel de-al 3-lea Congres Internaţional de Psihologie Individuală ce are loc la Düsseldorf, în cadrul referatului general pe care-l susţine, Frankl avansează teza „deviaţionistă” cum că nevroza nu ar reprezenta doar un mijloc spre scop, ci şi o modalitate de expresie a persoanei, fapt ce-i oferă lui Adler prilejul de a-l exclude în 1927 din asociaţie. Se pare că acest moment a fost resimţit extrem de dureros de către tânărul Frankl, dar a prefigurat în acelaşi timp şi noua deschidere ce va urma. Pus în contact de către Rudolf Allers cu filozofia şi antropologia lui Max Scheler, Frankl îşi dedică următorii zece ani acestor lecturi. În paralel, lucrează ca neurolog şi psihiatru, ajungând în final medic primar la spitalul Rotschild din Viena.
Este o perioadă istorică tulbure, iar Austria, ca de altfel întreaga Europă, trece prin schimbările dramatice ce au premers celui de-al doilea război mondial. Datorită poziţiei sale profesionale şi ştiinţifice lui Frankl i se oferă posibilitatea de a emigra dar nu dă curs acestei şanse lăsând să-i expire viza în 1941 şi rămâne la Viena pentru a-şi proteja părinţii. În aceiaşi perioadă concepe şi prima variantă a capodoperei sale logoterapeutice „Ärztliche Seelsorge” („Duhovnicia medicală”). În anul 1942 este deportat într-un lagăr de concentrare. Supravieţuieşte, dar în lagăr îşi pierde practic întreaga familie. Această experienţă tragică are însă şi calitatea de a-i confirma experimental importanţa pe care o are sensul pentru supravieţuire („survival valeu”). Din 1945 până în 1970 funcţionează ca medic primar al secţiei de neurologie al Policlinicii din Viena. În anul 1948 îşi susţine examenul de docenţă în neurologie şi psihiatrie cu lucrarea „Ärztliche Seelsoege” [„Duhovnicia medicală”] şi curând după aceea, în 1949, doctoratul în filozofie cu lucrarea „Der unbewuste Gott” [„Dumnezeul neconştientizat”].
Începând din 1946 Frankl începe elaborarea şi publicarea principalelor sale scrieri teoretice. Acestea au un impact deosebit în epocă, depăşind cu mult cercul restrâns al cercetătorilor, specialiştilor, sau al cititorilor avizaţi, pentru a deveni la un moment dat adevărate best-seller-uri publicate în milioane de exemplare, cu reeditări succesive în numeroase limbi. În întreaga sa carieră Frankl publică 31 de cărţi şi este tradus în 24 de limbi. Temele principale, abordate în opera s-a teoretică din,,,,,,, această perioadă au fost: cu privire la psihologia situaţiilor limită („….trotzdem ja zum Leben sagen” [„….cu toate acestea să spui un da vieţii”] şi „Ärztliche Seelsoege” [„Duhovnicia medicală”]), cu privire la fundamentele antropologice ale psihoterapiei (astăzi în „Der leidende Mensch” [„Omul suferind”]), cu privire la cazuistică („Die Psychotherapie in der Praxis” [„Psihoterapia în practică”]), a disocierii faţă de religie („Der unbewuste Gott” [„Dumnezeul neconştientizat”]), a teoriei nevrozelor („Theorie und Therapie der Neurosen” [„Teoria şi terapia nevrozelor”]), precumşi editarea alături de V.v. Gebsattel şi J. H. Schultz a tratatului în cinci volume „Handbuch der Neurosenlehre und Psychotherapie” [„Tratat asupra teoriei nevrozelor şi psihoterapiei”] (1959-1961). Pe parcursul prodigioasei sale cariere Viktor E. Frankl este încununat cu numeroase titluri onorifice. I se atribuie 28 de titluri de Doctor Honoris Causa, numeroase ordine, este desemnat ca Membru de onoare al Academiei Austriece de Ştiinţe.
În anul 1996 are ultimele apariţii publice: acordă un ultim interviu în faţa unui numeros public de specialitate, în cadrul Primului Congre Mondial de Psihoterapie (Viena, iulie 1996) şi susţine ultima prelegere din cadrul semestrului de iarnă la Universitatea din Viena. Se stinge din viaţă la 2 sept. 1997 lăsând în urma sa o imensă operă teoretică, nenumăraţi adepţi şi admiratori dar fără a fi constituit o „şcoală” în adevăratul înţeles al cuvântului. Această sarcină va reveni continuatorului şi colaboratorului său apropiat, din ultima perioadă a vieţii, Alfried Längle; cel care a dezvoltat analiza existenţială de la nivelul de „completare” a psihoterapiilor tradiţionale, pe care şi l-a dorit Frankl, la o metodă de psihoterapie de sine stătătoare. Orientare teoretică şi dezvoltare: Încă dela început, V. Frankl a înţeles Analiza existenţială şi Logoterapia, doar ca pe o completare a psihologiei abisale. Elaborarea metodei constituie o reacţie la tendinţele reducţioniste ale psihoterapiei şi un corectiv antropologic faţă de psihologism.
În baza antropologiei filozofice, în special a celei elaborate de Max Scheler, Frankl tentează o „reumanizare” a psihoterapiei prin abordarea explicită a „dimensiunii spirituale”, dimensiune ce-i conferă omului, în opinia sa, umanitatea specifică. Aceast perspectivă dimensională asupra omului, în care dimensiunile somatică, psihică şi spirituală (noetică) se împletesc determinându-se reciproc dar fără a se contopi sau a putea fi reduse una la cealaltă V. Frankl o dezvoltă în ceea ce el numeşte: ontologia dimensională. În lumina acesteia, omul nu este marcat în primul rând de principiul plăcerii (Freud) sau al puterii (Adler) ci de sens.
În calitatea sa de persoană (spirituală), definitorii pentru om nu sunt nici faptul de a fi determinat de psihodinamică şi nici de capacitatea sa de a învăţa, ci libertatea, responsabilitatea şi o „voinţă întru sens” înnăscută, ce reprezintă de altfel şi primordiala sa forţă motivaţională. (Prin dezvoltarea ulterioară a acestei teorii motivaţionale s-a ajuns la motivaţiile fundamentale personal – existenţiale, descrise de A. Längle, prin intermediul cărora s-a realizat o punte spre psihodinamică). Fundamentate filozofic, analiza existenţială / logoterapia sunt marcate în aplicarea lor de tradiţia şi practica psihiatrică. Ea oferă din capul locului, iar asta în primul rând medicilor cu o vastă experienţă, o orientare antropologică şi un îndreptar al aplicării filozofiei şi a felului ei de înţelegere a omului la cazurile clinice. Pe lângă „dialogul de tip socratic”, au fost folosite îndeosebi „intenţia paradoxală” pentru tulburările anxioase şi „dereflectarea” pentru tulburările sexuale.
Aportul fenomenologic al analizei existenţiale a fost desăvârşit metodic prin dezvoltarea „analizei existenţiale personale” (Längle), iar deficitul iniţial de mijloace tehnice a fost depăşit prin dezvoltările elaborate de U. Böschemeyer, E. Lukas şi A. Längle. Frankl nu a fost nici o dată de acord cu includerea logoterapiei în cadrul orientărilor umaniste, deoarece aceasta nu porneşte de la o „tendinţă de auto-actualizare”, ci mai degrabă de la „actualizarea a ceva străin de mine” (o îndatorire, oferta situaţiei) respectiv dobândirea de sine [Selbst] şi de sens [Sinn]. Se regăsesc de asemenea elemente cognitive precum activitatea de conştientizare a ceea ce este încă inconştient (spiritualitatea neconştientizată), astfel încât orientarea ei – asemănător cu cea a Dasein-analizei – o impune a fi clasificată mai degrabă într-o proprie (sub)grupă, şi anume a „psihoterapiei existenţiale”.